Existenţialele cioraniene sunt, în cele din urmă, derivabile şi inteligibile din neantul cu care filosoful român substituie Transcendenţa. Nonsensul vieţii nefiind o noţiune pur abstractă, ci o transcripţie sensibilă a absurdităţii, se traduce prin experienţa vertijului. Aceasta este infirmarea prin excelenţă a poziţiei verticale a omului, a diferenţei lui specifice faţă de animalitate. Prin experienţa vertijului, Cioran leagă esenţa absurdului de lipsa de capăt pe care o presupune în mod analitic definiţia abisului. Sursa ontologică a absurdului este localizată în activitatea corozivă a temporalităţii. Justificarea nonsensului existenţial la Cioran este, în egală măsură, fiziologică şi cosmologică. Cioran face o diferenţă de grad dintre banala plictiseală psihologică şi plictisul metafizic. Esenţa plictisului o constituie vidul care şterge diferenţele şi conţinuturile dintre lucruri, devenind o prefigurare a haosului. Forma cea mai acută a plictiselii rămâne plictisul ascetic, acedia. Plictisul monastic este o stagnare sterilă a fiinţei, un eleatism inversat.
Cuvinte-cheie: – Existenţiale, absurd, accedie, nihilism, neant, fenomenologie, sfinţenie, plictis, ontologie, dasein, extaz, absolut, metafizică, divin, mistică
Lect. Dr. Vasile Chira, Lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu.
Adresă : – Sibiu, România
E-mail : –
E-mail : –